Fericire pură, simplă, fără preţ

Plin cerul de stele! Am stat în hamac şi-am ameţit tot uitându-mă la ele.
Ce zi frumoasă a fost azi!
Pentru că boalele şi-au făcut de cap cu mine, am dormit prost şi m-am trezit cu fundu-n sus. Aşa că am coborât din pat deja cu botul pus şi sprânceana ridicată a dezgust de viaţă. Dar când am dat draperia la o parte şi am deschis geamul, cerul albastru, grădina aurită de Soare şi cântecul păsărilor mi-au şters instataneu de pe faţă cutele mâhnirii. Mi-a trecut durerea şi am uitat necazul.
Pentru că nu am mai ieşit la plimbare cam de mult, pe la prânz am pornit, şontânc-şontâc, la pădure, la „cel mai frumos loc” – l-am botezat aşa pentru că este chiar cel mai frumos loc pe care l-am descoperit până acum în pădurea ce ţine în braţe satul –, şi acolo, înconjurată de florile galbene, albe, roz, mov, de verdele fără de început şi fără de sfârşit al ierbii şi al frunzuliţelor proaspete, am simţit cum sufletul meu se colorează şi devine un imens curcubeu.
Nici n-am ajuns bine acasă, că au şi apărut copiii la poartă ca să-mi ofere un bucheţel de toporaşi, după care, privindu-mă cu ochişori ştrengăreşte rugători, m-au întrebat dacă nu ies la joacă. Să fiu sinceră, eram cam obosită după drum, dar mi-a fost imposibil să refuz invitaţia, aşa că am ieşit pe uliţă şi am făcut baloane de săpun, iar prichindeii au fugit râzând, bulucindu-se după ele.
… veselă, şugubeaţă, inima mea a intrat într-un balon de săpun şi mânaţi de vânt să se înalţe, au plutit, au plutit până au dispărut în cer.
Venise vremea să ne despărţim, şi, ca să îndulcesc sfârşitul jocului, le-am oferit picilor bomboane şi m-am retras cu Sebi pe terasa din spate.
Am mâncat, am sporovăit, am mai turnat în pahare vinişor de-al nostru – rubiniu, uşor, dulce-acrişor,…
Îmbrăcaţi în roşu de apus, am privit cum ninge cu petale…

Piua!
Şarpe miorlăit – Şarpe flămând, Şarpe vrut mâncare. Şarpe hrănit. Şarpe doarme.
Milka miorlăit – Milka plictisit, Milka vrut afară.
Dacă tot a ieşit cucoana, am mai poftit şi eu la o porţie de cer înstelat şi am mai stat puţin afară. Nu mult: 1, 2, 3… preţ de trei stele căzătoare şi un răsărit de Lună bălaie, învăluita în ceaţă.

Cuprinsă de iubire şi frumos ca într-un pântec de mamă bună, la adăpost de zvârcolirile smintite ale timpului lumii, azi am fost fericită!
Fericire pură, simplă, fără preţ, care pare a fi de negăsit în definiţia alambicată a celor ce nu pot ajunge la ea.

IMG_2804

Anunțuri

Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

IMG_7912

Horă învârteau copacii

Au îmbobocit crizantemele și m-am întristat: simt cum vara se grăbește să plece.În noaptea asta e puțin mai frig, așa că n-am mai apucat cine știe ce să stau să mă rog-meditez în curte contemplând stelele. Dar nopțile trecute, când a fost foarte cald, în mijlocul grădinii mi-am pus salteluța, am adus pături și păturici, perne și pernuțe, și m-am instalat confortabil în patul regesc din odaia mea cu tavan înstelat.
De jur-împrejurul infinitului văzduh al nopții, urniți ușor de vânt domol, horă învârteau copacii.

IMG_6763

Fericire în fiecare petală

Am stat pe butucul din mijlocul curții și m-am uitat pe săturate la cultura mea de margarete! N-am văzut ceva mai frumos, mai diafan, mai gingaș decât margaretele luminate de Lună! Fiecare petală – o aripă străvezie de spiriduș!
Dar cum cu mimițele mele nebune, nimic liniștit nu poate să dureze, m-au speriat teribil când au intrat tăvălug exact peste minunatele mele margarete -acolo și-au găsit ele locul potrivit de joacă!
Că tot mă macină spusele experților în fericire:
Se pare că pentru a fi fericit trebuie musai să ai încredere în tine. Eu n-am avut încredere deloc în mine, n-am și probabil n-o să am niciodată. Așa am fost dresată, așa m-am născut, cine naiba mai știe! Mie mi-e frică să spun și cum mă cheamă, ca să nu spun vreo prostie!
Nu știu la ce fel de fericire se referă experții respectivi, dar dacă te poți cățăra până la ea, nu seamănă cu fericirea mea!

IMG_3150

Ce urâtă-i frica! Cum se descompune spiritul lumii sub privirea ei!

Ies, intru! Pisisicile intră și ies odată cu mine!
Ar fi curată nesimțire din partea mea ca într-o noapte perfectă ca asta să stau tot închisă în casă.
Luna-i măi, măi, aș strânge-o în brațe! – o prinde bine un pic de ceață, îi dă un aer mai misterios -, privighetorile se întrec în triluri, greierașii au intrat și ei în vorbă, o cucuvea își strigă necazul…

Ce urâtă-i frica! Cum se descompune spiritul lumii sub privirea ei!
Naivă și visătoare cum sunt, eram convinsă că în satul acesta n-au existat niciodată garduri între grădini, că le desenează subtil doar șirurile de pruni, dar Sebi mi-a spus azi că au fost cândva, demult, dar fiind din lemn au putrezit și-au dispărut. Din loc în loc, se mai văd totuși urmele lor: o scândură din care ies cuie ruginite, o bucată de sârmă ghimpată…
Deocamdată este bine: nu mai sunt garduri în sat…

Murind, s-au adunat într-Unul cei care, posedați de frică, atât de inutil le-au înălțat!

IMG_1769

Prins în vrajă, satul doarme somn profund.

Încet, dar sigur, fără nicio șansă de a i te împotrivi, balaurul de beton cu ochi de neon înaintează, vrea să înghețe în strai rece și urât raiul de aici,
unde natura este pe măsura staturii și nevoilor omului: pantele văilor sunt blânde, iar munții nu te strivesc cu aroganță. Micuțe și delicate, ca niște cuiburi pentru îngeri, casele de pământ din sat, văruite în alb, cu ferestrele și ușile vopsite-pictate ori în albastru – ferestre și uși ce se deschid în cer -, ori pictate-vopsite în verde – ochi ascunși printre frunze -, sunt de fapt minunea dezvăluită a acestui loc!

Cu chiu cu vai, ca să nu zic că n-am încercat măcar, m-am înfofolit bine și am stat puțin afară.
Privighetorile își cântă de jur-împrejur dorurile, nicio lumină falsă nu ucide strălucirea stelelor… Prins în vrajă, satul doarme somn profund.
Eram ochi și urechi: priveam nemișcată la taina universului și totuși către el mă înălța divina muzică.
Fericită, în liniștea adâncă dintre două triluri, am auzit bătându-mi cu putere în piept inima mea din inima pământului.

IMG_0112

Și am foșnit, și am zumzăit.

Azi, în sfârșit, a fost cald. Pisisicile s-au pisisicit pe iarbă, în Soare, cățeii s-au bucurat și ei… corcodușii au înflorit în proporție de 36,7 %…
și au foșnit, și au zumzăit…
Și am foșnit, și am zumzăit.
Cum am mutilat înțelesul cuvintelor! Rostite fără încetare de gurile Minciunii, nimeni nu le mai crede, pe nimeni nu mai alină…
Fără picioare însingurează, fără mâini nu mai îmbrățișează.

IMG_8657

Ce pace eternă s-ar naşte

Plouă, e frig şi bate vântul… de-atâta timp este urât că-mi pare că soarele nu o să mai apară niciodată, că primăvara nu o să mai vină…
Miţele mimiţele n-au nicio problemă cu vremea, ar fi vrut ele să zburde pe afară, dar dacă nu se poate, nu se poate şi basta; s-au culcuşit şi dorm cu spor! Şi Sebi la fel!
Ce pace eternă s-ar naşte dacă toţi, dintr-odată, am fi loviţi de-aceeaşi suferinţă pe care o creăm.

IMG_8473

O zi, două, trei…

Iar este plecat Sebi la oraș. Ca să nu gândesc des și mult, m-am apucat de făcut treabă prin curte. Pentru că acum câteva zile era să-mi rup prețiosul gât când am alunecat pe noroiul de pe poteca ce duce în pantă spre locul meu secret din grădină, am pus pietre și am făcut o mică scară. Muncă grea, de ocnaș.
Dar, în timp ce meșteream eu cu spor încercând să potrivesc pietrele cât mai bine, creierul tot nu înțelegea că sunt ocupată.
Oare binele se luptă pe viață și pe moarte cu răul, sau doar stă tâmp și se jelește?!

IMG_8016
Zambile de la copii

Am ieșit afară să fac baie de Lună. Milka umbla zdronc-zdronc pe casă, așa că am lăsat privitul lunii baltă și am urmărit-o să văd ce are-n cap. Cu o jumătate de oră înainte îmi lăsase la ușă o rândunică moartă pe care am plâns-o cu sughițuri. Acum stătea cu unul din picioarele din spate pe corcoduș, cu celălalt pe acoperiș iar cu labele din față scormonea sub marginea acoperișului, unde au cuiburi vrăbiuțele, să scoată vreo victimă în gheare. Am scuturat copacul, am aruncat cu sâmburi de corcodușe, am țipat la ea până am reușit s-o alung.
Scârbă de pisică!
Mă rog, ce să-i fac?! Am prins-o și-am băgat-o cu forța în casă.
Apoi am ieșit iar și m-am dus lângă Șarpe pe terasa din spate – ce cuminte motan!
Am privit îndelung valea, munții, pădurile, satul vibrând în ireala lumină… În depărtare țipa o cucuvea. L-am mângâiat pe Șarpe care a început să toarcă.
Și-am inspirat cu nesaț aerul dulce ce mirosea divin a primăvară.

Răsfățată, binecuvântată, prin toate simțurile mi-am irigat sufletul cu frumos!

IMG_8170

În curte îmi cam terminasem treaba, așa că de ieri mi-am planificat ca azi să încep curățenia generală în casă. Dar cerul albastru, Soarele cald, iarba verde-verde, numai bună să te tăvălești pe ea – ceea ce am și făcut când domnu Șarpe m-a antrenat în ghidușiile lui -, păsărelele cip-cirip… și durerea de spate accentuată de căratul bolovanilor de zilele trecute, m-au convins să-mi ofer o zi de pauză totală.
Am urmărit cu cel mai mare interes bobocii corcodușilor cum stau ei gata-gata să plesnească și chiar am sperat ca până seara să văd în sfârșit măcar o floare în copaci. Și eu și albinele care roiam în jurul lor am așteptat degeaba. E, dar poate vor înflori mâine.
Nu vreau ca odată cu anii, spiritul meu să se pietrifice, să uit uimirea și încântarea; durerile, inevitabil din ce în ce mai mari, să mă acrească și să uit să mă bucur de viața ce se trezește-n cer și pe pământ în fiecare primăvară…
Am crescut râvnind la lumină ca un copac închis între ziduri înalte, n-aș vrea să fac vreun pas înapoi, să cad din nou în abisul negru și mut al ochilor orbi, al urechilor surde.

IMG_8215