Fericire în fiecare petală

Am stat pe butucul din mijlocul curții și m-am uitat pe săturate la cultura mea de margarete! N-am văzut ceva mai frumos, mai diafan, mai gingaș decât margaretele luminate de Lună! Fiecare petală – o aripă străvezie de spiriduș!
Dar cum cu mimițele mele nebune, nimic liniștit nu poate să dureze, m-au speriat teribil când au intrat tăvălug exact peste minunatele mele margarete -acolo și-au găsit ele locul potrivit de joacă!
Că tot mă macină spusele experților în fericire:
Se pare că pentru a fi fericit trebuie musai să ai încredere în tine. Eu n-am avut încredere deloc în mine, n-am și probabil n-o să am niciodată. Așa am fost dresată, așa m-am născut, cine naiba mai știe! Mie mi-e frică să spun și cum mă cheamă, ca să nu spun vreo prostie!
Nu știu la ce fel de fericire se referă experții respectivi, dar dacă te poți cățăra până la ea, nu seamănă cu fericirea mea!

IMG_3150

Anunțuri

Și am foșnit, și am zumzăit.

Azi, în sfârșit, a fost cald. Pisisicile s-au pisisicit pe iarbă, în Soare, cățeii s-au bucurat și ei… corcodușii au înflorit în proporție de 36,7 %…
și au foșnit, și au zumzăit…
Și am foșnit, și am zumzăit.
Cum am mutilat înțelesul cuvintelor! Rostite fără încetare de gurile Minciunii, nimeni nu le mai crede, pe nimeni nu mai alină…
Fără picioare însingurează, fără mâini nu mai îmbrățișează.

IMG_8657

În seara asta o să ascult focul vorbind

Este greu iarna la ţară…
Femeie este singură acasă, Sebi este plecat la oraş. Gărgăunii din capul meu ies la suprafaţă şi devin din ce în ce mai amărâtă. E, dar o să treacă şi asta.
Îi spun lui Sebi la telefon că-s apatică şi el mă întreabă : Da pisisicile ce fac, nu-şi fac datoria?!
Ba da, dar…
Faţă de acum şase ani, când ne-am mutat aici, acum avem apă curentă, nu mai cărăm apă de la izvor cu bidoanele – decât ca apă de băut, că de, e apă –apă, nu chimicală -, şi dacă avem apă, am făcut imediat şi o baie elegantă cu de toate, dar făcutul focului, ieşitul în frig după câte ceva, bătrâneţea care ne dă târcoale cu durerile ei ş.a.m.d., ne mai fac uneori să ne îndoim că a fost o decizie înţeleaptă stabilirea noastră aici.
Dar nu, n-are cum, chiar dacă creierul contrazice inima, noi ţinem cu inima!
Şarpe a vrut afară, am ieşit şi eu. Vântul s-a potolit, au ieşit stelele…
În seara asta o să ascult focul vorbind şi o să aştept ca Luna Aluna să sară pe cer de pe gard!

IMG_5534

Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

Ninge. Ninge des – perdea albă vălurită de vânt. Trosneşte focul în sobă, mimiţele zac întinse cât sunt de lungi prin casă…
Este frumos, dar sunt singură – Sebi e plecat la oraş -, şi poate să fie atmosfera oricum, că tot nu mi-e bine.
Din nou în mijlocul vârtejului fulgilor de nea, şi totuşi unde a dispărut bucuria uimită ce mi-o dădea zăpada iernii trecute?!
Noroc că aici nu pot rămâne scufundată în tristeţe din simplul motiv că trebuie să mă duc să aduc lemne din magazie dacă nu vreau să îngheţ.
Scurt frecuş cu mimiţele. Şarpe vrea afară… eu îl dau, dar n-o să-i convină.

Cele de mai sus le-am scris pe la ora patru după-amiază.
Acum este unu noaptea.
Între timp, că tot eram eu necăjită că-s singură şi-i trist, s-a mai „luat” şi curentul. O oră am stat eu liniştită la lumina lumânărilor cu nasul băgat în burţile moi ale mâţelor, dar când am văzut că nu mai vine şi nu mai vine lumina, am cam intrat în panică.
Dar mi-a trecut şi panica.
Am stins lumânările şi singura lumină, straniu albăstruie, care pătrundea în casă era cea de la zăpada luminată de Lună.
De frica frigului, am făcut un foc bun şi prin ochiurile plitei scăpau la danţ pe pereţi şi pe tavan străluciri roşii.
Până la urmă a fost bine că s-a întrerupt curentul: prea mult zgomot inutil –calculator, televizor, prea multă risipire în multe şi mărunte.
Întinsă în pat, cu Şarpe care torcea în braţe, am reuşit să aud liniştea. Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

IMG_2751

O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte. – scrisă în octombrie anul trecut şi pe care n-am postat-o pe blog la vremea respectivăă

În cursul zilei, la ţară, mişcarea e gratis! Se iveşte întotdeauna ceva de făcut în bătătură: ba e de strâns din faţa uşii câte o coadă de şoarece ghinionist sau, şi mai trist, o aripă de vrăbiuţă prinsă de moarte în somn, în cuib – resturi rămase de la cina târzie a pisicii Milka; ba de măturat terasa, că VAI! iar au invadat-o frunzele; ba una, ba alta, până trece ziua şi mă trezesc obosită fără să fi făcut mare lucru! Am îmbătrânit, m-am puturoşit, nu ştiu! Mă rog, nu contează…
Dar azi a fost atât de cald, cerul atât de albastru şi atât de tare mă sperie frigul ce va veni încât am fugit jumătate de oră de la datorie ca să stau la locul meu de sub cireş – locul unde privirea nu întâlneşte obstacole în zborul ei spre frumos, auzul se purifică de orice zgomot, iar mintea se eliberează de cuvintele-gânduri. În cel mult un sfert de oră de „terapie”, fără niciun fel de efort, nici fizic, nici psihic, rămâi doar tu şi culoarea, sunetul şi mirosul anotimpului din jur.
Şi iarna aş sta acolo, culcuşită în zăpadă.
O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte.IMG_9206

Cu o singură inimă trăiesc în două vieţi

Afară este cald în noaptea asta! Ce m-am bucurat! Ieri noapte a fost atât de frig că n-am putut sta afară nici cinci minute… deşi mă încotoşmănasem binişor.
Dar mimiţele au vrut în casă, ele sunt oricum mai deştepte. E drept că e cald ca într-o noapte de vară, dar, din când în când, înfiorându-mă, trece printre frunze un vânt rece, cu miros de toamnă.
Deunăzi, pe când ne odihneam împreună cu prietenii în Rai – un loc unde inima se eliberează de minte şi se avântă spre infinit -, discutam, în cuvinte rare şi şoptite, despre Fericire.
Cu gândul numai la mine, am susţinut – exagerând un pic, bineînţeles – că eu sunt fericită continuu de cinci ani! – Pentru o fostă cetăţeană de onoare a iadului, o adevărată performanţă carevasăzică!
M., unul din prieteni, îmi aminteşte însă că barca mea numită „fericire” pluteşte în derivă pe un ocean de lacrimi.
Aşa e!
Oprită la vamă, la graniţa dintre Întuneric şi Lumină, cu o singură inimă trăiesc în două vieţi.

IMG_8239

Cerc vicios

Prima noapte în care este cald din vara asta! Am stat afară ce-am stat, dar dacă nu-s stele nu prea ai la ce privi. Bine, am aprins lanterna şi m-am distrat puţin cu turele prin curte pe care le făceau MILKA şi ŞARPE – deh, demonstraţii pentru mine, cum să nu te amuzi!
Dar apoi, lăcrimând, cu ochii larg deschişi în întuneric, am ascultat greierii şi mi-am auzit sufletul.
De mult timp nu m-am mai uitat în ochii mei în oglindă ca să-mi descopăr răul parşiv, umbra nebună, părerea de sine – cât de sublimă sunt, ce fiinţă diafană, o adevărată zeiţă, ce mai la deal – la vale!
Cuprinsă de tristeţea întâmplărilor din ultimele luni – MUSCĂ este foarte bolnavă, nici eu n-o duc prea grozav cu sănătatea -, n-am mai avut timp să mă eliberez de griji ca să văd frumuseţea vindecătoare şi sfântă din jurul meu.
Cercul vicios care te prinde ca să te orbească, să te piardă, să nu mai vrei să te cunoşti şi nici Dumnezeu să nu te mai recunoască. Din vina ta, harul să te părăsească.
Căci miracolul topirii inimii tale în Iubire şi-n Lumină se-ntâmplă doar când inima ţi-e blândă, vie şi smerită.

IMG_3996

Aseară a fost furtună

Copleşită de toane, indispoziţii, gânduri dureroase, frici – au şi ele motivaţiile lor, nu chiar toate-s boli închipuite -, n-am mai avut chef de nimic. Nici de făcut poze, nici de scris, nici de contemplat minunile din Grădina Domnului. Pur şi simplu m-am adunat în mine de prin toate colţurile universului în care eram răspândită şi mi-am plâns soarta aproximativ tristă, crudă şi nedreaptă. Nimic nu mi-a mai plăcut, nimic nu m-a înduioşat. Mă înneguram şi tremuram închisă-n spaima mea.
Noroc că fauna casei – mimiţele şi căţeii, care fac cu schimbul în întreţinerea unei doze optime de haos! – m-a mai scos din butoiul cu smoală în care fierbeam la foc mocnit!
După o săptămână de umbră fără sfârşit, în noaptea asta mi-am luat o scurtă vacanţă.
Aseară a fost furtună, iar acum, în picăturile de ploaie suspendate de vârfurile miliardelor de frunze, calmă, aurie, se oglindeşte Luna.

IMG_2311

Contrast

A plouat de dimineaţă – când năbădăios: cu fulgere, tunete, în vuiet de ape; când potolit: în sunet odihnitor – ca un cântec de leagăn, de picături căzând de pe frunze pe frunze!
Aşa că azi n-am făcut alceva decât să văd şi să aud curgerea apelor izgonite din cer pe pământ.
Iar acum, noaptea, am fugit prin ploaie până pe terasa din spate ca să prind în palmele făcute căuş stropii care cădeau de pe copertină… să simt pe piele atingerea ploii calde. Şi totuşi n-am stat prea mult: mi se udase părul şi, de frica răcelii, am fost cuminte şi m-am ascuns în casă, lângă mâţe, pe pătura-minune.
De dragul Frumuseţii pe care-o respir, a Iubirii care mă alintă, de spaima că aş putea să mă îmbolnăvesc grav şi că astfel aş fi obligată să mă întorc în apartamentul de la oraş – în cavoul de beton din oraşul cimitir al oamenilor umbre -, am devenit mult mai grijulie cu mine şi mă economisesc de la un timp. Uneori mă suspectez că alunec spre ipohondrie dacă mă panichez la orice semn de nou beteşug.
Ehehei, dar în timpul orbirii, când mă aflam în iadul depresiei, prinsă în bezna din care nu vedeam nicio ieşire, îmi uram de moarte trupul – închisoare în care răcnea monstrul turbat al suferinţei mele.

IMG_1367

Pământ Viu eram, purtat printre stele

Tocmai ce m-am întors de afară unde lumea e luminată doar de strălucirea stelelor! Nu a trebuit să aprind lanterna. Cu tălpile goale, mângâiate de iarbă, mă foiam de colo-colo, înălţându-mă din când în când pe vârfuri în urmărirea îngerilor care urcau spre cer.
Aşa… totul perfect până mă lovesc cu putere de Şarpe care se juca alergând bezmetic. Abia ce apucasem să mă stabilizez cât de cât, că mă lovesc şi de Muscă – pisica babă nebună ca a sa stăpână, care, la rându-i, se juca de-a alergatul!
Înainte de impacturile respective cu cele două mimiţe ţăcănite mă aflam atât în adâncul meu cât şi în afara mea…
… Pământ Viu eram, purtat printre stele.

IMG_0806