Degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…

După mult timp, azi m-am trezit respirând mai ușor… Leneșă, ca un pisoi somnoros, am mai zăbovit în pat și am privit cum, filtrate prin draperia portocalie, razele soarelui îndulceau camera și o făceau Vie.

De câteva luni mă chinuie o pârdalnică de sinuzită. Am ignorat-o cât am ignorat-o, dar până la urmă am cedat nervos și m-am dus de ceafă la domnul doctor.
După analizele și investigațiile medicale făcute pentru a mi se descoperi diagnosticul, a mai reieșit că ar cam trebui să stopfumatnumultdulcenupreasărat! Eh, dar parcă eu nu știam!
Mă rog, după doar două zile de tratament, azi m-am trezit respirând normal, fără să mi se mai bulbuce ochii în cap de spaimă.
Așa de mulțumită am fost încât aș fi țopăit toată ziulica de bucurie, mai ales că a fost cald și de negrăit de frumos… Dar n-a fost să fie, degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…
De respirat respiram mai bine, în schimb, cum eu sunt victima tuturor reacțiilor adverse posibile și imposile, unul dintre medicamentele pe care le iau, inevitabil! mi-a făcut rău.
Pe la prânz, după ce mi-am administrat cuminte doftoriile, m-am așezat în hamac și m-am uitat fermecată la animăluțele tolănite în mijlocul grădinii, la adăpost de umbrele reci, înghesuite toate pe o mică insulă de iarbă luminată și încălzită de soare.
Și atunci au început amețelile, palpitațiile, durerea de stomac…
Suferințe suportabile, bineînțeles, dar răbdarea mea pipernicită a dispărut complet și m-am scârbit de toate.

Când încă mai caut ieșirea la lumină din labirintul întunecos din mine, nu pot să arăt cu degetul păcatele altcuiva, iar sfaturi să dau mi-ar fi rușine.

IMG_3350

Reclame

O zi, două, trei…

Iar este plecat Sebi la oraș. Ca să nu gândesc des și mult, m-am apucat de făcut treabă prin curte. Pentru că acum câteva zile era să-mi rup prețiosul gât când am alunecat pe noroiul de pe poteca ce duce în pantă spre locul meu secret din grădină, am pus pietre și am făcut o mică scară. Muncă grea, de ocnaș.
Dar, în timp ce meșteream eu cu spor încercând să potrivesc pietrele cât mai bine, creierul tot nu înțelegea că sunt ocupată.
Oare binele se luptă pe viață și pe moarte cu răul, sau doar stă tâmp și se jelește?!

IMG_8016
Zambile de la copii

Am ieșit afară să fac baie de Lună. Milka umbla zdronc-zdronc pe casă, așa că am lăsat privitul lunii baltă și am urmărit-o să văd ce are-n cap. Cu o jumătate de oră înainte îmi lăsase la ușă o rândunică moartă pe care am plâns-o cu sughițuri. Acum stătea cu unul din picioarele din spate pe corcoduș, cu celălalt pe acoperiș iar cu labele din față scormonea sub marginea acoperișului, unde au cuiburi vrăbiuțele, să scoată vreo victimă în gheare. Am scuturat copacul, am aruncat cu sâmburi de corcodușe, am țipat la ea până am reușit s-o alung.
Scârbă de pisică!
Mă rog, ce să-i fac?! Am prins-o și-am băgat-o cu forța în casă.
Apoi am ieșit iar și m-am dus lângă Șarpe pe terasa din spate – ce cuminte motan!
Am privit îndelung valea, munții, pădurile, satul vibrând în ireala lumină… În depărtare țipa o cucuvea. L-am mângâiat pe Șarpe care a început să toarcă.
Și-am inspirat cu nesaț aerul dulce ce mirosea divin a primăvară.

Răsfățată, binecuvântată, prin toate simțurile mi-am irigat sufletul cu frumos!

IMG_8170

În curte îmi cam terminasem treaba, așa că de ieri mi-am planificat ca azi să încep curățenia generală în casă. Dar cerul albastru, Soarele cald, iarba verde-verde, numai bună să te tăvălești pe ea – ceea ce am și făcut când domnu Șarpe m-a antrenat în ghidușiile lui -, păsărelele cip-cirip… și durerea de spate accentuată de căratul bolovanilor de zilele trecute, m-au convins să-mi ofer o zi de pauză totală.
Am urmărit cu cel mai mare interes bobocii corcodușilor cum stau ei gata-gata să plesnească și chiar am sperat ca până seara să văd în sfârșit măcar o floare în copaci. Și eu și albinele care roiam în jurul lor am așteptat degeaba. E, dar poate vor înflori mâine.
Nu vreau ca odată cu anii, spiritul meu să se pietrifice, să uit uimirea și încântarea; durerile, inevitabil din ce în ce mai mari, să mă acrească și să uit să mă bucur de viața ce se trezește-n cer și pe pământ în fiecare primăvară…
Am crescut râvnind la lumină ca un copac închis între ziduri înalte, n-aș vrea să fac vreun pas înapoi, să cad din nou în abisul negru și mut al ochilor orbi, al urechilor surde.

IMG_8215

Două lumi care nu se vedeau

Nostalgici după puţinele lucruri care ne mai ridicau spiritul din lâncezeală şi plictis pe când eram locuitori nefericiţi ai Capitalei, sâmbăta trecută am fost la oraş la un concert de muzică de cameră – flaut şi pian! Frumos, ne-a plăcut!
Înainte de concert ne-am plimbat prin parc. Linişte, calm, pace… Părinţi îmbrăcaţi frumos îşi răsfăţau copiii îmbrăcaţi frumos! Şi toţi erau plini de ei şi mulţumiţi de binele micului lor trib!
La un moment dat, despărţind în două turma de cetăţeni şi odraslele lor, au trecut doi copii ai străzii – unul cam de cinci ani, celălalt puţin mai mare. Se zbenguiau, rădeau, se jucau… alergau pe asfaltul rece în picioarele goale!
Şi am privit cum se intersectau două lumi care nu se vedeau: lumea copiilor nimănui şi lumea copiilor iubiţi.
Când nu putem avea grijă cu aceeaşi dragoste de toţi copiii noştri, ce înseamnă de fapt societatea civilizată cu care ne fălim?!
Daa…
Deşi e cam frig, mă duc să mai stau puţin afară: stelele încă mă aşteaptă!

IMG_2818

Vedem chipul Răului, auzim glasul lui…

Vedem chipul Răului, auzim glasul lui… şi ştim că-i el, sub oricâte măşti colorate şi vesele s-ar ascunde, orice fel de muzică de bâlci ar cânta.
N-aş fi ieşit afară şi n-aş fi văzut Luna răsărind printre trunchiurile drepte a doi copaci de pe dealul de peste drum de casă – au trecut nori groşi toată ziua peste sat şi nu mă aşteptăm să o mai văd în noaptea asta! -, dacă n-ar fi scheunat Romică la uşă – pechinezul rămas de la proaspăt decedata babă Sica, cel care a fost ţinut în lanţ gros, de câine ciobănesc, câţiva ani… Ce să fac?! Nu puteam să dau năvală în curtea femeii şi să i-l iau pur şi simplu… deşi îmi crăpa inima de fiecare dată când treceam pe lângă curtea ei şi-l auzeam plângând… Sau puteam?!
Ca proaspăt cetăţean, cu drepturi depline, al minusculei ţări în care animalele sunt stăpânele omului, Romică are doar obligaţia de ne cere de mâncare la orice oră din zi sau din noapte s-ar întoarce din vagabondaj – sărăcuţul de el, ce dornic de libertate o fi fost! Încă nu-i obişnuit cu crănţănelele, dar până la urmă a mâncat tacticos tot ce i-am pus în farfurie.
Îmbrăcată ca-n mijloc de aprilie, cu bundiţă şi halat, am stat pe butucul din mijocul grădinii şi, pentru o clipă, m-am lăsat dizolvată în strălucirea galbenă a Lunii agăţate între doi copaci din cer.
Vedem Răul, îl auzim chicotind… dar nu-l oprim! Pipernicite şi infame creaturi… paralizaţi de frică, vieţuim în case fără suflet în fortăreţele lui, şi ne hrănim cu sânge şi otravă la fastuoasele-i ospeţe… Iar când cu inima nu mai simţim, chipul nostru moare, devenind chipul lui.

IMG_2622

Atâtea mai am de iubit!

Ce fragili suntem prinşi în trupurile noastre – maşinării create doar pentru a ne transporta spre Viaţă pe drumul dintre moarte şi moarte. Stăteam afară pe terasă, în întuneric luminos – după o zi întreagă de timp urâcios, ploios, abia acum au apărut stelele. Rămas în urma norilor, vântul galopa nebun, îndoind copacii, răscolind frunzele… alergând, trecea prin mine, înfiorându-mi pielea. Dar n-am putut să cuget prea mult la nemurirea sufletului… în scrâşnet de gheare care se agăţau cu disperare, Milka a alunecat de pe copertina udă şi a aterizat bufnind pe pământ, undeva în faţa mea… Speriată, am aprins lanterna şi-am început s-o caut cu frica de-a nu fi păţit ceva! Haha! Nebuna era deja în copac şi, în joacă, îl fugărea pe Şarpe!
Corp supus bolilor şi bătrâneţii, mai păsuieşte-mă puţin… atâtea mai am de iubit!

IMG_1765

Contrast

A plouat de dimineaţă – când năbădăios: cu fulgere, tunete, în vuiet de ape; când potolit: în sunet odihnitor – ca un cântec de leagăn, de picături căzând de pe frunze pe frunze!
Aşa că azi n-am făcut alceva decât să văd şi să aud curgerea apelor izgonite din cer pe pământ.
Iar acum, noaptea, am fugit prin ploaie până pe terasa din spate ca să prind în palmele făcute căuş stropii care cădeau de pe copertină… să simt pe piele atingerea ploii calde. Şi totuşi n-am stat prea mult: mi se udase părul şi, de frica răcelii, am fost cuminte şi m-am ascuns în casă, lângă mâţe, pe pătura-minune.
De dragul Frumuseţii pe care-o respir, a Iubirii care mă alintă, de spaima că aş putea să mă îmbolnăvesc grav şi că astfel aş fi obligată să mă întorc în apartamentul de la oraş – în cavoul de beton din oraşul cimitir al oamenilor umbre -, am devenit mult mai grijulie cu mine şi mă economisesc de la un timp. Uneori mă suspectez că alunec spre ipohondrie dacă mă panichez la orice semn de nou beteşug.
Ehehei, dar în timpul orbirii, când mă aflam în iadul depresiei, prinsă în bezna din care nu vedeam nicio ieşire, îmi uram de moarte trupul – închisoare în care răcnea monstrul turbat al suferinţei mele.

IMG_1367

Pământ Viu eram, purtat printre stele

Tocmai ce m-am întors de afară unde lumea e luminată doar de strălucirea stelelor! Nu a trebuit să aprind lanterna. Cu tălpile goale, mângâiate de iarbă, mă foiam de colo-colo, înălţându-mă din când în când pe vârfuri în urmărirea îngerilor care urcau spre cer.
Aşa… totul perfect până mă lovesc cu putere de Şarpe care se juca alergând bezmetic. Abia ce apucasem să mă stabilizez cât de cât, că mă lovesc şi de Muscă – pisica babă nebună ca a sa stăpână, care, la rându-i, se juca de-a alergatul!
Înainte de impacturile respective cu cele două mimiţe ţăcănite mă aflam atât în adâncul meu cât şi în afara mea…
… Pământ Viu eram, purtat printre stele.

IMG_0806

Cât dau, cât primesc?!

Evident că dacă-i Lună plină, n-am avut cum să nu cedez ispitei de a sta puţin afară! Deşi, văleu, văleu, ce frig e! Mi-au ieşit aburi pe gură! Lângă mine, pe tronul său, Şarpe torcea aşa de tare că acoperea trilurile privighetorilor! L-am mângâiat bine cu amândouă mâinile şi apoi mi-am îngropat faţa în blana lui ca să-mi încălzesc nasul îngheţat. După care, dârdâind, m-am refugiat repede în casă. Acum stau cu Milka şi Gogoaşă pe pătura electrică, în faţa radiatorului, şi mă uit la Lună prin geam… E cald, e bine! Îmi simt inima grea – uşoară… cât o stâncă de grea când privesc spre lume, uşoară ca un fulg când mă uit la Lună. Cât dau, cât primesc?! În ţesătura nevăzută a poveştii fir putred ce sunt, din belşugul de dragoste care mă îmbrăţişează, mereu dăruiesc prea puţin!

IMG_0234

Nu pot să-l cred pe cel ce nu s-a născut pe el însuşi, oricât de meşteşugite i-ar fi vorbele

Lună, privighetori, greieri… M-am îmbrăcat bine – abia mă mai puteam mişca de înfofolită ce eram -, mi-am luat sacul de dormit, păturica şi m-am dus să stau în hamacul pe care-l ţin la „secret” – în partea de la răsărit a casei, între casă şi gard, e un loc mic, ascuns sub copaci… acolo îmi place să stau în nopţile cu Lună – pitită în umbră mă dau uitării şi nu-mi mai rămân vii decât ochii şi inima care contemplă frunzele şi firele de iarbă străbătute de lumină.
La un moment dat, fără zgomot, ca un şarpe, cotoiul Şarpe s-a năpustit în copacul de care e legat hamacul şi-a început să alerge de nebun pe crengi, la înălţime, chiar deasupra mea. Cu niţică frică, că de!, motanu-i gras, l-am privit cum se joacă de-a atacul şi retragerea. M-a scos din visare şi bine a făcut! În jumătate de oră, cu toate boarfele de pe mine, îngheţasem bocnă.
Nu pot să-l cred pe cel ce nu s-a născut pe el însuşi, oricât de meşteşugite i-ar fi vorbele – cum poţi să descrii frumuseţea înălţimilor dacă nu ai urcat din adâncul văilor, de unul singur, până la ele?!

IMG_9484

Acum, când simt solemnitatea fiecărei clipe, regret şi plâng toate clipele irosite.

Plouă. M-am tot fâţâit de colo-colo – ba pe terasa din faţa casei, ba pe cea din spate, căutând locul perfect pentru a privi cu lanterna ploaia faţă către faţă… şi fără să mă ud, normal! Mda, cel mai frumos este pe terasa din spate, unde apa se scurge în cascadă de pe copertină şi pot să fac să strălucească stropii de sus până jos!
M-am băbit groaznic în ultimul an! Eheei, în anii trecuţi abia aşteptam să mă arunc în ploaie, să ţopăi prin curte în plină furtună! Acum a fost suficient să mă umezesc de la vapori şi spiritu-mi, neputincios şi delicat, s-a declarat învins înainte de a fi luptat! Aşa că, de frica durerilor de oase, m-am refugiat în casă, lângă mimiţele lu mama, pe păturica electrică cea fermecată! Abia mai am loc şi eu pe un colţ, restul e ocupat de: Muscă, Gogo şi Şarpe… Milka-i la vânătoare, normal!
Regrete?! Deşi n-ar trebui, totuşi am! Acum, când simt solemnitatea fiecărei clipe, regret şi plâng toate clipele irosite.

IMG_9135