ultimele poezii

Lego

Fii nebun, iubeşte, nu te risipi!
Fără tine,
nimic nu stă, nimic nu se mişcă
fără învelişul tău subţire, nicio clipă n-ar naşte altă clipă.

Retrăgându-ţi privirea din lume către tine,
din întuneric, întoarce-ţi faţa spre Lumină
apoi, pierdut şi regăsit în fericire, ca Unul Viu ce-ai devenit, gândeşte:
nu există moarte, nici suferinţă, nici frică

Totul e iubire. Totul e odihnă.

Cocon I

Nebuni, ipocriţi, proşti, mincinoşi, nimicuri flecare
cu inimi pustii şi vise false
vom ţâşni pe rând, fiecare,
care târându-se, care sărind, care zburând,
din mii şi mii de forme dureroase,
vom despica Pământul, vom arde cerul, ne vom elibera în sfârşit din Infern,
unul lângă altul, la nesfârşit, vom renaşte
şi-n urmă
se vor topi unduind, în valuri mişcătoare,
umbrele noastre.

Cocon II – Dacă Tu nu eşti, eu sunt ?

Dacă suferinţa lumii, suferinţa mea, toată suferinţa,
nici spaţiu, nici timp,
nici răgaz între moarte şi viaţă,
de fapt, nu există?
dacă Dumnezeu se visează închis
în umbra Lui, în carnea noastră amestecată cu pământ
în noi creşte, în noi se oglindeşte,
gândeşte, gândeşte, gândeşte,
apoi, ca un fluture ieşind din noi biruitor,
zboară spre El Însuşi
şi se preface în Lumină ?

Dacă Tu nu eşti muritor,
eu sunt?

Cocon III

De la-nceput, ce este-n tine muritor,
se naşte din el însuşi, din el însuşi creşte,
din el însuşi se hrăneşte,
şi, ca orice zid
al unui templu pustiu, pustiit
se va prăbuşi, se va preface în ţărână,

umbră vei fi, rătăcitoare, într-o casă în ruină.

Dar dacă, dar când,
din dragoste, vei exploda şi vei împrăştia Lumină,
din tine spre exterior,
vei ajunge acolo unde timpul nu trece, spaţiul nu există,
şi vei privi uimit cum tot Universul se mişcă,

în sufletul tău mişcător.

Dorinţă la o stea căzătoare

Cade o stea… ceas oprit să fiu aş vrea,
următoarea clipă, în nemişcarea mea,
să rămână pe veci nemişcată
în mine, fără mine, plutind în infinit
să nu gândesc, să cuprind.

Economie

Mi-e teamă să nu dăruiesc prea mult:
Prea multă iubire,
Prea mult suflet,
Prea multe lacrimi,
Prea multă milă.
Prea multă viaţă din prea puţină.
Mi-e frică
să nu deschid uşile – braţele să intre la căldură toţi însinguraţii.
Să mă eliberez  din frică,
să-i eliberez şi pe alţii.

Pe furiş…

În curând,
fără să vedem, fără să auzim, fără să ştim,
de frica Iubirii Mântuitoare, în închisori, în spitale,
se vor înfiinţa secţii speciale
pentru sfinţi.

Ca „măsură”,
împotriva „răspândirii rapide a bolii molipsitoare”,
prietenii vor fi despărţiţi,
copiii, spre binele lor,
vor fi smulşi de lângă părinţi,
profeţii, poeţii,
trădaţi şi ucişi.

Mai este puţin,
încet, pe furiş…

Lumea în criză

Ce nătângi!
Ce prostie!
Mânaţi de lene, împunşi de lăcomie,
am inventat maşina care
înghiţindu-ne de vii,
devine vie.Foarte bine!

Acum, trecând pe drum de jumătate:
fără suflet – fără iubire –
– fără cer, fără adevăr, fără pace;
de noi înşine, în noi înşine, închişi,
mă întreb, la comandă, de frică, ce vom face:
vom ucide,
ne vom lăsa ucişi?

Abandon pe autostradă

Ducându-se spre nicăieri ,
de nicăieri venind,
convoaie de maşini,
cu zgomot trec gonind,
valvârtej, peste inima mea.

La nesfârşit.

Catarsis

Când te găseşte suferinţa, nu fugi din calea ei,
atinge-te de ea, înfăşoară-te în ea,
cuibăreşte-te în focul ei mistuitor,
arzi de tot,
lacrima să-ţi ardă pe obraz
şi te vei naşte singur, viu
din pântecul mântuitor.

Amprente

În mijlocul verii
am găsit un ciob de glob, de la Crăciun
şi-n iarnă, căzând din debara, de sus, de undeva
m-a nins cu nisip
o sanda.

A naibii, cum păstrează timpul, ascuns de mătură, cumva,
câte ceva!

Stare de asediu

Privind mirată în sus,
las clipele să treacă prin carnea mea strivită
în minunata ultimă a lumii secundă,
sub o ploaie de gloanţe, înfăşurată în fum,
nu mai fug, nu mă mai ascund
unde?
E târziu,
în iad, nimeni nu se mai ascunde.

Globalizare

număr oi în visul meu,
în visul ei, mă numără o oaie
degeaba mă trezesc ţipând din somn,
proastă oaie, iar adorm

sub cerul pictat pe carton
nu-s nici oaie, nu-s nici om
doar număr, rumegând cuminte
firul ierbii fierbinte
trecând fredonând prin beton.

Pelerinaj

Toată omenirea plânge,
în cor, toate vocile lumii strigă, imploră, se roagă,
copii, tineri, bătrâni
la oasele sfinţilor se calcă în picioare, se îmbulzesc, cad grămadă,
pe toţi îi doare, toţi se vaită,
tuturor le lipseşte câte ceva:
glorie, avere, sănătate, urmaşi…

la fel ca ea, călcând pe sfinţi,
goală, proastă, păcătoasă
îngenunchez, mă rog şi plâng
în faţa crucii din oglinzi.

Anunțuri