… se făcea că eram singură pe o planetă moartă, pustie.

Rămăşiţă agasantă, tulburătoare, din visul de ieri-noapte, toată ziua am simţit cum se zbate să iasă din mine un urlet prelung, ca un bocet fără cuvinte.
…
… se făcea că eram singură pe o planetă moartă, pustie. Stând pe jos, priveam deznădăjduită pământul gri, pietrificat.
De jur-împrejurul meu, încremenite şi ele, pierzându-le numărul la infinit, spre orizont: pungi, ambalaje de tot felul, baloane sparte, ligheane şi căldări stricate, sticle, sticle, sticle… sticle de plastic goale. Aproape atingându-le cu palmele rănite cu care mă sprijineam de solul tăios, erau gunoaiele noi, viu colorate, strălucitoare, parcă acum lepădate de mână de om, şi, îndepărtându-se la nesfârşit, concentric, gunoaie din ce în ce mai multe, din ce în ce mai vechi – mototolite, strivite, sparte.
Niciun copac foşnitor, nicio floare, niciun fir de iarbă verde, niciun glas de pasăre măiastră, nicio apă curgătoare. Iad. Nimic. Moarte.
Un cer apăsător, sângeriu.
…
Mă duc să-l dau pe Şarpe jos de pe blatul de la bucătărie. E un nesimţit!
…
Afară se luminează. Am ieşit. Înconjurată de Viaţă Verde, am ascultat păsărelele.
Apoi, înfrigurată, m-am întors în casă. Am dat drumul la radiator pentru că dârdâiam.
M-am mai încălzit şi mi s-a făcut foame.
Senină, cum altfel?! – ipocrita curată -, am extras delicat dintr-o pungă de plastic subţirel  două feliuţe de pâine, am tăiat câteva felii din caşcavalul afumat ambalat într-un plastic gros şi dintr-o tăviţă de plastic tare ca betonul am scos câteva măslinuţe drăguţe, grăsuţe… ca mine.
După ce-am păpat cu poftă cele două sandvişuri, mi s-a făcut sete, aşa că dintr-o sticlă mare, de plastic sănătos, mi-am turnat un pahar de apă cu bule, un fel de sifon.
… Şi am uitat complet de strigătul neomenesc de jelanie, de suferinţa cumplită a Sinelui meu…

Cerul deja se lumina

Babă nebună cu brâu de lână, m-am încumetat şi am stat pe patul de pe terasa din spate. Un an o să-mi fie dor de concertul privighetorilor, aşa că oasele-mi pot să urle cât vor că e frig şi umezeală!
Ca să atenuez luminile de la felinarele de pe uliţa de vizavi, de peste vale – lumini străine, false, reci, care-mi săgetează ochii – de la Paşte, felinarele nu se mai sting la miezul nopţii. Le ţin aprinse ca să circule aricii, să aterizeze avioanele, că niciun om, nici măcar beat, nu se plimbă la ora asta pe stradă. Mă rog, poate acum, că au trecut şi alegerile… – aşa deci, ca să nu-mi mai atragă aşa de mult atenţia scârboasele lumini de pe uliţă, am aprins o veioză a cărei lumină portocalie, ca de flacără, abia atingea întunericul.
O pală uşoară de vânt a trecut printre frunze şi le-a frunzărit delicat.
Eram în frunze şi în vântul care le mângâia.
…
Mică pauză de slugărit pisicile alintate.
…
Aşa de repede s-a făcut zi! Cât m-am foit, cât m-am dus şi-am venit, când m-am întors pe terasă cerul deja se lumina. Ca prin vis, am văzut cum se stingea pâlpâind ultima stea.
Mii de păsări ce se trezesc dimineaţa, au început să cânte, acoperind – înlocuind trilurile privighetorilor.
…
Deşi prietenii apropiaţi probabil nici nu bănuiesc, şi sigur m-ar contrazice, eu sunt de fapt foarte timidă. Prietenii mei frumoşi mă cunosc şi mă iubesc, pot fi eu însămi cu ei, dar printre străini mă comport ca o pisică fricoasă, m-aş ascunde sub masă dacă aş putea. Mi-e teamă de omul necunoscut din faţa mea, de umbrele lui care mă pot mâhni.
De exemplu, tupeul cuiva mă consternează într-atât încât mă surprind fiindu-mi ruşine pentru neruşinarea lui. Faţă în faţă cu acea creatură, n-aş şti ce să fac, n-aş putea să mă mint, să mă prefac. Şi-atunci, ca să nu-mi scape cumva adevărul de pe buze, din ochi, tac şi privesc în pământ.
Dar, în primul rând, sunt timidă pentru că mi-e ruşine cu mine. Orice laudă mă stânjeneşte teribil şi mă îmbujorez pentru că nu cred că o merit. Modelele mele – sfinţii care se sacrifică pentru binele Lumii şi aduc în Univers Lumină şi Viaţă – mă fac să-mi ştiu locul, să fiu conştientă de netrebnicia mea.

 

 

Urâtă e mânia

Ce tare bate vântul! Crengile copacilor, ca nişte gheare, râcâie tabla de pe casă. Şi verdele frunzelor tălăzuieşte la ferestre, în oglinzi.
Un pic un pic, deşi e umezeală şi friguleţ, tot am stat pe patul de pe terasa din spate. După două zile şi două nopţi în care am simţit că-mi explodează creierul sfredelit de muzica vecinului, iată că mă pot bucura din nou de sunetele Domnului: Pământul bâzâie, zumzăie şi foşneşte, iar Văzduhul vibrează de cântec de păsărele. Ciripeli, gângureli, toate îmi plac şi mă încântă, dar numai mult aşteptatul cântec al cucului mă desprinde de trup şi mă duce…
…
Între timp s-a făcut noapte.
Plouă. Atentă, ascult căzând pe acoperiş fiecare picătură.
Ieri, „jefuită” de liniştea mea, prea puţin… deloc smerită şi răbdătoare, m-am enervat teribil. Într-un fel, aveam şi eu dreptate: de frica zgomotului „barbar”, am stat cât am putut de mult închisă în casă, dar când muzica, amplificată de tăcerea nopţii, a pătruns până şi prin ziduri, am intrat în panică, m-am simţit prinsă în capcană.
M-am înfuriat, am ţipat, mi s-a făcut rău… de astea.
Urâtă e mânia: pustieşte sufletul, schimonoseşte faţa.

 

 

O, de aş fi rece, sau fierbinte!

Stând în genunchi, fotografiam de aproape nişte floricele mici, albastre, tare frumoase, ce au înflorit de o parte şi de alta a uliţei în dreptul curţii noastre. Şi cum pozam eu aşa, veselă şi fără griji, privirea îmi cade pe câteva hârtiuţe colorate, făcute ghem, de la bomboanele pe care le-am oferit copiilor din sat acum o lună.
M-am enervat!
De când suntem aici, de fiecare dată când le-am împărţit dulciuri, le-am zis până ni s-au tocit gurile să nu arunce gunoiul pe jos. După atâta timp, eram sigură că au înţeles. Şi iată că unii dintre ei dădeau din cap că mă ascultă, dar pe o ureche le intra ce le ziceam şi pe alta le ieşea cu viteză, pare-se…
Ne sunt tare dragi copiii din sat, au crescut sub privirile noastre, m-am jucat de multe ori cu ei. De Crăciun şi de Paşte, adunăm bani de la prieteni ca să le luăm cadouri. Şi ne bucură bucuria lor şi ne întristează tristeţea lor.
Bombănind, am adunat hârtiuţele şi le-am dus la gunoi şi primul gând care mi-a venit în minte – deh, copil răzgâiat şi eu – a fost să nu le mai dăm cadourile de Paşte anul ăsta. Mănânc eu ouăle de ciocolată, uite-aşa! Babă rea!
Mi-a trecut repede supărarea, normal.
Nu vreau să-i întreb care dintre ei a aruncat hârtiile, turnătoria îmi provoacă o silă mai mare decât gunoiul, aşa că toţi copiii îşi vor primi cadoul de la iepuraş (calic anul ăsta iepuraşul).
Cu siguranţă puteam să facem mai mult, mult mai mult pentru ei.
O, de aş fi rece, sau fierbinte!

 

Păcatul neiertării a muşcat.

Cu mare, mare, mare greutate m-am dezlipit de pe patul de pe terasa din spate. E o noapte neagră, magică – te ademeneşte cu cântec de privighetoare ca să te regăseşti în adâncimea ei. Bineînţeles că patul respectiv nu e numai al nostru, pe el, vârătă printre pături, doarme confortabil şi Milka. Înainte de a mă ridica, pentru că deja îmi îngheţaseră umerii şi genunchii, am scărpinat-o puţin sub bărbie ca să o pornesc la tors. La Milka, schema funcţionează fără greş.
Cuminte, am intrat până la urmă în casă. Dar ce-aş mai fi stat!

Zgribulită, îmbătată de cântec divin, pregătindu-mi inima de rugăciune, am cotrobăit rapid, ca printre obiectele dintr-un sertar numai al tău, pe care îl deschizi aproape zilnic, prin cusururile mele. Credeam că ştiu deja ce-mi poate pielea, nu prea mă aşteptam la surprize! Şi-atunci, fără de veste, m-a muşcat de deget amintirea durerii unei foarte vechi trădări.
Călărind un balaur de foc şi unul de catran, turbat, păcatul neiertării a muşcat.

 

 

Fericire pură, simplă, fără preţ

Plin cerul de stele! Am stat în hamac şi-am ameţit tot uitându-mă la ele.
Ce zi frumoasă a fost azi!
Pentru că boalele şi-au făcut de cap cu mine, am dormit prost şi m-am trezit cu fundu-n sus. Aşa că am coborât din pat deja cu botul pus şi sprânceana ridicată a dezgust de viaţă. Dar când am dat draperia la o parte şi am deschis geamul, cerul albastru, grădina aurită de Soare şi cântecul păsărilor mi-au şters instataneu de pe faţă cutele mâhnirii. Mi-a trecut durerea şi am uitat necazul.
Pentru că nu am mai ieşit la plimbare cam de mult, pe la prânz am pornit, şontânc-şontâc, la pădure, la „cel mai frumos loc” – l-am botezat aşa pentru că este chiar cel mai frumos loc pe care l-am descoperit până acum în pădurea ce ţine în braţe satul –, şi acolo, înconjurată de florile galbene, albe, roz, mov, de verdele fără de început şi fără de sfârşit al ierbii şi al frunzuliţelor proaspete, am simţit cum sufletul meu se colorează şi devine un imens curcubeu.
Nici n-am ajuns bine acasă, că au şi apărut copiii la poartă ca să-mi ofere un bucheţel de toporaşi, după care, privindu-mă cu ochişori ştrengăreşte rugători, m-au întrebat dacă nu ies la joacă. Să fiu sinceră, eram cam obosită după drum, dar mi-a fost imposibil să refuz invitaţia, aşa că am ieşit pe uliţă şi am făcut baloane de săpun, iar prichindeii au fugit râzând, bulucindu-se după ele.
… veselă, şugubeaţă, inima mea a intrat într-un balon de săpun şi mânaţi de vânt să se înalţe, au plutit, au plutit până au dispărut în cer.
Venise vremea să ne despărţim, şi, ca să îndulcesc sfârşitul jocului, le-am oferit picilor bomboane şi m-am retras cu Sebi pe terasa din spate.
Am mâncat, am sporovăit, am mai turnat în pahare vinişor de-al nostru – rubiniu, uşor, dulce-acrişor,…
Îmbrăcaţi în roşu de apus, am privit cum ninge cu petale…

Piua!
Şarpe miorlăit – Şarpe flămând, Şarpe vrut mâncare. Şarpe hrănit. Şarpe doarme.
Milka miorlăit – Milka plictisit, Milka vrut afară.
Dacă tot a ieşit cucoana, am mai poftit şi eu la o porţie de cer înstelat şi am mai stat puţin afară. Nu mult: 1, 2, 3… preţ de trei stele căzătoare şi un răsărit de Lună bălaie, învăluita în ceaţă.

Cuprinsă de iubire şi frumos ca într-un pântec de mamă bună, la adăpost de zvârcolirile smintite ale timpului lumii, azi am fost fericită!
Fericire pură, simplă, fără preţ, care pare a fi de negăsit în definiţia alambicată a celor ce nu pot ajunge la ea.

Lasă-le să curgă…

Mai devreme s-a auzit un zgomot puternic, o izbitură în uşa de la intrare şi m-am speriat. M-am dus repede să văd ce se întâmplă:
Milka venise de la vânătoare cu cel de-al doilea şoricel prins în noaptea asta şi se juca veselă cu el azvârlindu-l în în sus.
Am încercat să intervin, dar era prea târziu: bietul şoricel nu mai putea fi salvat.
…
Ieri a fost o zi tare frumoasă! Dulce şi cald era văzduhul, păsărelele cântau, mimiţele se zbenguiau tăind cu cozile razele de soare, culcând la pământ în fuga lor ghioceii, albinuţele zumzăiau şi Universul mirosea a primăvară.
Dar tristeţea de moarte ce ieri se hrănea şi creştea din inima mea, a acoperit cerul, a invadat lumea, şi a jefuit-o de frumuseţe.
Am fost foarte, foarte obosită ieri.
…
Fără să-mi dea răgaz să uit şi, uitând, să pot să o iert, s-a cocoţat iar în spinarea mea şi m-a tras înapoi în beznă. Cu degetele încleştate cu furie în părul meu, urla fără oprire: cretino, demento, imbecilo! Ce urâtă eşti, ce proastă eşti, de nimic nu eşti bună… mi-ai stricat viaţa. Idioato! Idioato! E numai vina ta!, E numai vina ta!…
… e vina mea, e numai vina mea.
Aşa am crescut: ca o floare udată zilnic cu otravă.
Şi asta ştiu despre mine: că nu sunt bună de nimic; că sunt urâtă şi proastă şi că nimeni, niciodată nu m-ar putea iubi!
De când mă ştiu, tânjesc după iubire.
…
Şarpe a miorlăit că vrea afară. Bine că am aprins lumina de la intrare când să-i dau drumul, căci Milka era deja cu al treilea şoricel mort pe preş şi abia aştepta să mi-l vâre în casă zicându-mi: „vezi, ţi l-am adus ca să te joci şi tu puţin cu el!”.
Aşa că Şarpe, rămas mofluz în casă, s-a tolănit până la urmă cât e de lung şi de lat pe fotoliu şi s-a pus pe tors.
…
Plouă.
Ca să mă adun, să-mi pot reaminti tihna, am închis maşinăria.
Am aprins doar o lumânare care să-mi lumineze delicat ghioceii de pe pervaz şi am încercat să ascult cu toată fiinţa ploaia căzând.
Dar, încă atentă la valurile de suferinţă ce tălăzuiau în mine, la început n-am auzit decât vocile gândurilor care mă sufocau: Fără răul din care m-am născut, cine, unde, ce-aş fi fost acum?!
Plouă.
Am obosit. Mi-e somn.
Lacrimi mari, mântuitoare, mi se scurg pe obraji. Lasă-le să curgă…

… mi-am retras, repede-repede, vârful piciorului din paradis.

Pe o scândură de la streaşina de deasupra uşii de la intrare stă zgribulit un vrăbioi. Când aprind becul de afară îi văd picioruşele subţiri şi burtica de pasăre mică. Ca să nu-l deranjăm din somn, nu mai aprindem lumina decât dacă e necesar. Ca acum, când am ieşit să-l caut pe Romică şi mi-a fost frică să nu cad pe gheaţă. Dar Romică nu vrea să intre în casă, stă în cuşcă şi nici nu-şi mişcă urechile când îl strig. Nu pot să-l bag cu forţa, că se sperie şi nu-l mai prind pe aici. Cuştile făcute de Sebi sunt izolate şi superizolate, aşa că…
Las că pun eu mâna pe el, îl momesc eu cumva!
…
Azi, pentru că Soarele strălucea şi nu mai era chiar aşa de frig, mi-am lăsat junghiurile şi sinuzita acasă, şi am mers la derdeluş. Mi-era cam poftă să mă dau cu sania şi ştiam că acolo vom găsi adunaţi copiii din sat.
Una dintre fetiţe mi-a oferit sania ei şi i-am dat bătaie cu alunecuşul până în vale.
Şi am zburat râzând ca un copil peste neaua albă, pură, diafană..
Satul, copiii, pădurea, lumea asta micuţă a mea, iradia o lumină de vis, ireală.
Chiar mi-a părut rău că s-a stricat aparatul de fotografiat!
…
Bravo mie! Am tot făcut curse până la uşă ca să-l ademenesc pe Romică în casă şi până la urmă am reuşit! Tare mi-e milă de sufleţelul ăsta bolnăvior şi bătrân!
…
Să zbori cu sania la vale e bine şi frumos, dar când m-am întors sus a trebuit să mă car şi pe mine şi sania.
În timp ce-mi trăgeam sufletul, am observat că una dintre fetiţe lipseşte şi, deşi bănuiam răspunsul, am întrebat totuşi copiii de ce nu a venit şi ea la săniuş.
Babă neruşinată, sac plin de „compasiune” ce sunt, mai pun şi întrebări idioate!
Căci în timp ce eu zburdam cu sania, ca o capră pe câmpii, sărmana copilă era la muncă, cu oile.
Şi uite-aşa, ca muşcată de şarpe, mi-am retras repede-repede vârful piciorului din paradis.

Aripi din praf

Cu tot frigul şi cu toată zăpada, azi ne-am încumetat şi am mers la pădure. De fapt nu ne propusesem să ajungem chiar aşa departe, ne-am fi mulţumit şi cu o plimbare până „La cireş”… dar Soarele strălucea, cerul era de-un albastru adânc, iar lumea – mireasă îmbrăcată în valuri-văluri de omăt!
Am făcut efort pentru o săptămână, încă îmi tremură picioarele, dar a meritat!
…
Milka a vrut afară; m-am ridicat de la calculator, i-am dat drumul. Peste cinci minute a vrut şi Şarpe să iasă. M-am ridicat iar, i-am deschis uşa şi dumnealui. Dacă tot e foială, mi s-a făcut şi mie poftă să ies, să adulmec gerul noaptea.
… spărgând cu nasul aerul de sticlă, am dat razele Lunii la o parte şi am călcat cu teamă pe neaua viorie…
Ca două umbre nebune, căţărându-se prin copaci, fugărindu-se pe zăpadă, Milka şi Şarpe au făcut turul grădinii până şi-au epuizat toată energia şi au dorit la căldurică. Supusă, am intrat şi eu, că poate le-o fi foame odoarelor după atâta zbânţuială.
În sfârşit acum e pace: Şarpe toarce de răsună camera, Gogo lipăie apă, Milka s-a retras în dormitor, pe pat lângă Sebi, Romică sforăie uşor în culcuşul lui de sub masă… numai pe Bursuc n-am reuşit nicicum să-l convingem să vină în casă.
Of, aş fi vrut ca toate făpturile amărâte şi îngheţate din sat să se culcuşească aici, lângă sobă, să le fie şi lor cald şi bine!
…
Oricât de agasante sunt uneori animăluţele astea ale noastre, că ne freacă zi şi noapte, nici eu, nici Sebi nu ridicăm niciodată vocea la ele. Şi-atunci mă întreb: tu, ca părinte, cum poţi să loveşti un copil nevinovat pretinzând că îl iubeşti?!
…
De frica mâinilor ei de plumb, mâini ieşite din iad, tremurând ca un câine, mă târam până în cel mai îndepărtat colţ de sub pat. Şi nu mai ieşeam cu orele de acolo. Ghemuită în praf, plângeam fără zgomot până uita de mine.
Aveam cinci ani şi nu greşisem cu nimic.
Mototolite, murdare, acolo, în praful de sub pat au rămas zbătându-se aripile mele.

… nespovedită, neiertată, tocmai iubirea nu o pot mărturisi.

S-a stins cam demultişor focul în sobă şi mi s-a făcut frig. Aş fi vrut să-mi pun pe mine cămaşa de la pijama, dar pisisica Gogoaşă doarme fericită pe ea, ghemuită în cute ca într-un cuib. În somnul ei inocent e atâta pace, încât mi-am retras ruşinată mâna întinsă, profund scârbită de lipsa mea de respect. … Ca un cadou în plus de la Moşul cel Bun şi Drept faţă de nazurile perfidei sinuzite, de două zile mă lupt şi cu un junghi intercostal aproape paralizant. Cu vreo faptă rea negândită, cu vreun gând bun neînfăptuit, trebuie că am greşit de nu-mi mai dau timp liber belelele în ultima săptămână. Prea ocupată cu înzorzonatul casei pentru Sărbători, hipnotizată de luminiţele pâlpâitoare de la ferestre, nu am găsit puterea de a sta măcar o clipă de vorbă cu mine. Însă n-am nici cea mai mică îndoială că, foarte curând, se va ivi şi momentul acela purificator… Căci, disperată cum sunt după raiul creat din Iubire, nespovedită, neiertată, tocmai iubirea nu o pot mărturisi.